S-a pus praful de 3 degete pe aici de cand nu am mai scris. Adevarul e ca imbolduri au fost, dar alergand toata ziua dintr-o parte in alta si avand mereu lucruri in minte, acum daca stau sa incerc sa imi amintesc despre ce vroiam sa scriu… chiar nu mai stiu. Atat de multa informatie vine spre tine din toate partile si atat de multe lucruri care abia asteapta sa ti se cuibareasca in minte, incat e inevitabil: de undeva, ceva tot trebuie sters. Poate e de vina si stilul de viata. Desi mi-a placut dintotdeauna sa fiu mereu ocupata, sa zumzai in mai multe parti, sa stiu tot timpul ca am cate ceva de facut, cateodata simt nevoia sa ma rup de toate si sa stau sa ma uit pe pereti.

De multe ori aveam obiceiul, vazand o persoana care se uita in gol, sa intreb la ce se gandeste si primeam adesea un raspuns care mi se parea in doi peri: “la nimic”. Cum sa stai asa pur si simplu, fara sa te gandesti la nimic? Eventual… nu vrei sa spui la ce te gandesti, iar asta e cu totul altceva!

Dar se poate. Poti sta ca o planta, fara sa te gandesti la ceva. Daca stai sa o analizezi un pic, e un pic fortat sa spui ca nu te gandesti la nimic, dar totusi… nu iti canalizezi gandurile spre ceva anume, nu depui niciun fel de efort pentru asta, ci le lasi sa plece unde vor ele. Eu nu imi dau seama in ce stare de constienta suntem, adica daca ele zboara singure unde vor, sau totusi le ghideaza ceva. In orice caz, e liniste. Mai demult, pe vremea cand purtam ceas de mana, seara inainte sa adorm imi placea sa ascult ticaitul. Acum nu mai port nici ceas de mana, iar sunetul ceasului de pe noptiera se aude si cand vorbesc. Cateodata imi e dor sa port. Imi amintesc ce greu mi-a fost, dupa multi ani in care aveam, sa il dau jos. Parca ma simteam pierduta, cu toate ca aveam ceas la telefon. Obisnuinta de a ma uita la el si de a-mi regla activitatile, trairile, in functie de el si comoditatea de a intoarce mana, imi lipseau. Sigur ca erau si dezavantaje, ca doar de aceea am renuntat la el. Dar ma simteam in siguranta, nu stiu de ce, ma obisnuisem sa stiu tot timpul cu exactitate ce ora e. Si daca e vorba de lucruri care iti fac placere, cred ca obisnuintele nu numai ca sunt bune, dar sunt chiar indicate. Ce fain e sa stai fara sa gandesti – sa “vegetezi”, in limbaj plastic – cu ceasul pe mana… aproape ca pare o neobrazare.

Ma gandesc sa incep sa port iar. Ma gandesc si la alte lucruri pe care le faceam si nu le mai fac si imi e dor si de ele. Imi e dor de toate care ma faceau sa ma simt protejata… sa ma simt acasa. Acum am senzatia ca tot gonesc asa inainte si poate o iau pe unde nu trebuie. Parca mi-ar placea un pic de stabilitate, de siguranta si liniste. Un punct de sprijin. Poate-poate..

Cine mai rade de melci ca se deplaseaza prea incet… sa se mai gandeasca o data )

Se zice ca timpul le rezolva pe toate. De multe ori chiar isi face bine treaba, insa nu cred ca ar trebui sa punem totul in carca lui.

Un barbat se ruga in fiecare saptamana: “Doamne, ajuta-ma si pe mine sa castig la loto”. Dupa ceva vreme, Dumnezeu, suparat sa tot auda aceeasi rugaminte, ii spune omului: “Dar joaca si tu macar o data daca vrei sa te ajut sa castigi”

Nici timpul, cat e el de iscusit, nu poate sa descurce toate itele si sa ne aduca plocon rezolvarile care ne vor face fericiti. Pentru astea trebuie luptat, fiindca pana la urmele fraiele vietii noastre tot la noi sunt, oricat ne-ar placea sa ne aruncam in valtoarea timpului sau sa cautam sa ocolim lucrurile care ne deranjeaza. In definitiv, totul incepe prin a face pace cu sine. Daca negarea si incercarea de a bloca emotii, sentimente, porniri nu da roade, inseamna ca undeva am inteles ceva gresit. A te accepta asa cum esti si a te aprecia tu pe tine, inseamna, pe langa lucrurile deja evidente, sa accepti si ca trebuie sa traiesti mai departe avand anumite trairi, chiar daca nu te duc nicaieri, chiar daca nu iti aduc fericire, chiar daca ar fi mai bine sa nu le ai. Asta e, nu le poti pune un zid in fata, fiindca intotdeauna vor gasi crapatura prin care sa se strecoare si sa iasa la lumina. Si apoi… mai e si speranta. Ce ne-am face fara speranta? De ce ne-am mai agata ca sa putem zambi si sa simtim ca avem pentru ce lupta? Poate ca fixarea unor teluri marunte, mergand asa din aproape in aproape ajuta la gasirea unui drum, cel putin provizoriu… dar speranta ca intr-o zi se va intampla… ea ramane mereu acolo, pitita dupa mari vise de implinire profesionala, dupa rasete, dupa amintiri, dupa alti ochi, dupa alte cautari, insotita mereu de bucuria si convingerea ca atunci cand se va intampla, va fi exact asa cum trebuie, fiindca stim unde sunt buturugile si fiindca ACUM reusim sa constientizam care sunt lucrurile ce cu adevarat conteaza.

In fond, daca ele sunt frumoase si nu asteapta decat sansa de a rodi-chiar daca ea nu vine-de ce sa le distrugem? Doar nu fac nimic rau, stand in umbra si hranindu-se cu cate o privire, o strangere de mana, o bucurie impartasita, un zambet… cu speranta. Ne gaseste ea fericirea pana la urma.

Un minut.
O secundă.
O frunză, un fir de nisip.
O briză, o undă.

Un anotimp, un an, un timp.

Imi vajaie capul de toate lucrurile care s-au intamplat azi si toate gandurile rele ce nu reusesc inca sa le fac sa plece. Poate maine dimineata. Ma gandesc de cate ori nu i-am spus bunicii ca nu reusesc sa o inteleg cum poate sa faca in mod voit un lucru care stie ca ii face rau, ca sa ajung acum sa fac si eu asta si reusesc sa fac sa inceteze. Niciodata nu i-am inteles pe cei care fumeaza, de pilda. Dar acum imi dau seama ca intr-un fel sau altul, fiecare ia decizii de genul asta si nu ma refer numai la sanatate. Poate ca toti trebuie sa fim dependenti de ceva. Eu sunt dependenta de asteptari. Tot timpul astept cate ceva si ma consum prea tare cand constat ca astept prea mult sa se intample un lucru care nu vrea sa se intample. Si atunci ce-mi ramane de facut? Fortezi nota, in speranta ca totusi, ceva o sa se miste si cand colo, unde dai si unde crapa. In loc sa se indrepte, se strica si mai rau.  Nu reuseam sa ii inteleg nici pe cei care nu izbuteau sa se lase de fumat, stiind ca le face rau. Cum renunti la dependenta? Iti umpli timpul cu alte lucruri? Da, dar tot gasesc timp pentru ce nu trebuie. Incerci sa tai toate legaturile? Am mai incercat asta o data cu un joc, ca mai apoi sa il reinstalez. Poate ca dispare de la sine? Dar uit aici ceva esential. Si fumatorilor le-ar placea sa fumeze, fara sa le afecteze sanatatea. Poate ca fiecare spera ca are sa se aleaga doar cu placerea de a fi fumat, si mai putin cu bolile. Asa sper si eu ca asteptarile mele sa nu fie zadarnice, numai ca pana atunci, sunt multe poticneli.

Cred ca fiecare omulet crede-chiar daca poate ii e rusine sa recunoasca asta;))-ca i se pot intampla lucruri magice. Pentru mine, magia inseamna o relatie frumoasa cu cineva care te iubeste si care iti e drag, impreuna cu care te poti bucura pentru cele mai marunte si aparent neimportante lucruri, cineva caruia ii face placere sa aiba grija de tine, care crede ca esti cel mai important lucru pentru el, care te pupa pe frunte, te ia in brate si te strange tare la piept cand esti suparat, iti ia apararea daca altii vorbesc urat despre tine, ii vine sa danseze cu tine pe strada si sa te ia in brate, te urmareste cu privirea cand pleci, i se lumineaza fata numai cand te vede, nu mai vede nimic in jurul lui atunci cand te saruta. E asa de trist cand simti ca ai putea avea toate astea, doar ca celalalt e prea inversunat si amarat incat sa poata vedea ceva bun la tine, mai ales cand asa-zisii prieteni nu fac decat sa ii aduca aminte din timp in timp, ca ii e mai bine fara. Parca esti intr-o barca undeva pe un rau de munte, si vezi cum te tot duci, fara sa ai vasle sa o poti opri, fara sa te poti arunca neriscand sa te lovesti de pietre. Poate ca sunt eu foarte naiva sau foarte sensibila si dau prea mare importanta unor lucruri. Dar stai cateodata si te gandesti, care sunt lucrurile cele mai importante pentru tine, in viata asta? Ce iti propui sa faci? Si cu riscul de a fi naiva ori sentimentala, eu vreau sa cred ca exista o astfel de magie si ca rebreanu avea dreptate cand spunea “Iata acumun atom spiritaul pierzandu-si echilibrul. Cele doua principii se diferentiaza indata in doua suflete, barbat si femeie, sortite de-acum vietii materiale. Urmeaza cai diferite spre aceeasi tinta [...] Mereu treaza, staruie doar trebuinta de-a gasi perechea lui de echilibru. Un barbat, din milioanele de babati, doreste o singura femeie, din milioanele de femei. Unul singur si una singura! Adam si Eva! Cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila, e insusi rostul vietii omului”. Nu stiu daca acesta ar trebui sa fie singuru nostru rost, dar mi-ar placea sa cred ca intr-adevar exista un model de Adam si Eva pentru fiecare. Daca ar fi si viata asa cum o descrie autorul… Sa stii inca dinainte de a te naste spre ce te indrepti si care iti e scopul.

Dar ma intreb ce se intampla atunci cand simti si crezi cu toata puterea ca te astepta lucruri frumoase alaturi de cineva, insa el nu crede asta? Unde se produce eroarea? Oare se poate sa ne inselam chiar atat de tare? Sau e de ajuns sa avem rabdare si sa incercam sa ii aratam celuilalt si lucrurile frumoase? Va amintiti de povestea Craiasa zapezii? Pe scurt, doi tineri sunt tare indragostiti si fericiti impreuna, pana cand, spargandu-se o oglinda fermecata, tanarului ii intra in ochi un ciob si nu mai reuseste sa distinga lucrurile bune de cele rele. Tot ce e bun, i se pare rau, si tot ce e rau i se pare frumos si bun. Fata reuseste intr-un final sa il salveze si sunt din nou fericiti. Poate parea pueril sa crezi in povesti, dar oare povestile nu au fost inspirate de viata reala?

Momentan sunt intr-un moment din viata mea cand parca as merge pe nisipuri miscatoare. Am atatea pareri de rau pentru felul in care m-am purtat fata de o persoana care imi e tare draga, si acum imi vine sa tip de durere ca nu pot indrepta lucrurile. Am invatat ca atunci cand ai pe cineva pe care iubesti ar trebui sa lasi cateodata mandria la o parte, sa nu fii incapatanat, sa nu te superi pentru lucruri marunte, sa ii arati celeilalte persoane cat e de importanta pentru tine cu fiecare ocazie pe care o ai, fiindca sentimentul asta de parere de rau si faptul ca realizezi ca s-ar putea sa nu mai poti indrepta lucrurile sunt cumplite. Si ce naiva am fost…

eu am crezut ca daca el e asa indragostit, asa va fi mereu, indiferent de cum ma comport eu cu el, chiar daca -CE IRONIE- il iubeam la fel de mult cum ma iubea si el pe mine. Poate m-am si gandit la un moment dat ca daca ii arat mai mult cat de drag imi e, lui nu are sa ii mai fie. Si cat de adevarate sunt cuvintele acelea ca nu ne dam seama de lucrurile cu adevarat importante decat atunci cand le pierdem. Si nu e prima data cand mi se intampla. Ai fi crezut ca mi-am invatata lectia. Dar probabil ca exista, in viata fiecaruia, greseli pe care le facem in mod constant, si spun asta pentru ca am observat tendinta aceasta si la alte persoane.

Ce faci cand cineva la care tii cat poti tu de tare iti spune ca el nu te mai iubeste asa ca la inceput, dar totusi te iubeste? Eu am o parere legata de iubire, dar nu stiu daca e intr-adevar corect-in ultima vreme am inceput sa am dubii. Cred-sau cel putin credeam, pana nu demult- ca nu poti spune ca iubesti pe cineva mai mult sau mai putin. Il iubesti sau nu. E drept ca exista diferite tipuri de iubiri: pentru familie, pentru partener, pentru prieteni… E drept si ca fiecare se manifesta in mod diferit cand iubeste pe cineva, dar totusi nu stiu daca poti spune ca iubesti pe cineva mai mult sau mai putin.

Problema e cu atat mai complicata cu cat eu simt ca ma iubeste, si nu e doar faptul ca vreau sa ma amagesc crezand asta, ori ca sunt confuza. Chiar simt asta si cred ca atunci cand doua persoane au o legatura stransa, simti care sunt simtamintele celuilat fata de tine. Si atunci ce fac? Aavand in vedre ca am tot meditat in ultimele zile si mi-am dat seama cat e de important pentru mine si ca nu poti lasa sa se duca o relatie asa de frumoasa, in care amandoi tin unul la altul, am hotarat sa lupt. Si chiar de nu are sa mearga-desi am un sentiment placut ca are sa fie bine-, macar sa stiu ca am facut tot ce imi statea in putinta. Nu cred ca se poate ca dupa doi ani, sa constati dintr-o data ca nu mai tii la fel de mult la cel de langa tine. Doar ca au intervenit alti factori, si nu mai ai atata timp ca mai inainte, simti ca te-ai maturizat, petreci mult timp in preajma unor oameni preocupati mai putin de relatii sentimentale. Probabil ca e normal. Dar simt ca are sa mearga bine asa ca…go for it!