S-a pus praful de 3 degete pe aici de cand nu am mai scris. Adevarul e ca imbolduri au fost, dar alergand toata ziua dintr-o parte in alta si avand mereu lucruri in minte, acum daca stau sa incerc sa imi amintesc despre ce vroiam sa scriu… chiar nu mai stiu. Atat de multa informatie vine spre tine din toate partile si atat de multe lucruri care abia asteapta sa ti se cuibareasca in minte, incat e inevitabil: de undeva, ceva tot trebuie sters. Poate e de vina si stilul de viata. Desi mi-a placut dintotdeauna sa fiu mereu ocupata, sa zumzai in mai multe parti, sa stiu tot timpul ca am cate ceva de facut, cateodata simt nevoia sa ma rup de toate si sa stau sa ma uit pe pereti.

De multe ori aveam obiceiul, vazand o persoana care se uita in gol, sa intreb la ce se gandeste si primeam adesea un raspuns care mi se parea in doi peri: “la nimic”. Cum sa stai asa pur si simplu, fara sa te gandesti la nimic? Eventual… nu vrei sa spui la ce te gandesti, iar asta e cu totul altceva!

Dar se poate. Poti sta ca o planta, fara sa te gandesti la ceva. Daca stai sa o analizezi un pic, e un pic fortat sa spui ca nu te gandesti la nimic, dar totusi… nu iti canalizezi gandurile spre ceva anume, nu depui niciun fel de efort pentru asta, ci le lasi sa plece unde vor ele. Eu nu imi dau seama in ce stare de constienta suntem, adica daca ele zboara singure unde vor, sau totusi le ghideaza ceva. In orice caz, e liniste. Mai demult, pe vremea cand purtam ceas de mana, seara inainte sa adorm imi placea sa ascult ticaitul. Acum nu mai port nici ceas de mana, iar sunetul ceasului de pe noptiera se aude si cand vorbesc. Cateodata imi e dor sa port. Imi amintesc ce greu mi-a fost, dupa multi ani in care aveam, sa il dau jos. Parca ma simteam pierduta, cu toate ca aveam ceas la telefon. Obisnuinta de a ma uita la el si de a-mi regla activitatile, trairile, in functie de el si comoditatea de a intoarce mana, imi lipseau. Sigur ca erau si dezavantaje, ca doar de aceea am renuntat la el. Dar ma simteam in siguranta, nu stiu de ce, ma obisnuisem sa stiu tot timpul cu exactitate ce ora e. Si daca e vorba de lucruri care iti fac placere, cred ca obisnuintele nu numai ca sunt bune, dar sunt chiar indicate. Ce fain e sa stai fara sa gandesti – sa “vegetezi”, in limbaj plastic – cu ceasul pe mana… aproape ca pare o neobrazare.

Ma gandesc sa incep sa port iar. Ma gandesc si la alte lucruri pe care le faceam si nu le mai fac si imi e dor si de ele. Imi e dor de toate care ma faceau sa ma simt protejata… sa ma simt acasa. Acum am senzatia ca tot gonesc asa inainte si poate o iau pe unde nu trebuie. Parca mi-ar placea un pic de stabilitate, de siguranta si liniste. Un punct de sprijin. Poate-poate..

Cine mai rade de melci ca se deplaseaza prea incet… sa se mai gandeasca o data )