acum multi ani (sau poate nici sunt asa de multi, dar vremurile par indepartate), ma uitam la o emisiune pe tvr2 unde luau interviuri celor ce aveau sa participe la cerbul de aur. era doar cu cateva zile inainte de festival. emisiunea era prezentata de narcisa suciu, iar prietena ei cea mai buna, luminita anghel, participa anul acela la cerb. ultimul cantaret din emisiune, deigur – luminita anghel, care spre deosebire de toti ceilalti care apareau ba prin studoiul de inregistrari, ba facand ultimele pregatiri, agitati nevoie-mare, luminita statea cuminte langa statuia cerbului, undeva in bucuresti. ii spusese ei cineva ca daca stai acolo langa statuie si iti doresti foarte tare sa castigi, se va intampla.
sincer, a fost prima si ultima oara cand m-am uitat la festival si m-am uitat atunci fiindca mi s-a parut ceva atat de magic in felul in care vobea ea si increderea pe care o avea si cat era de linistita si rabdatoare (ca si cum concursul s-ar fi terminat demult, iar statuia din parc era trofeul ei) si parca am simtit si eu ca nici nu poate sa castige altcineva, ca asa trebuie si e firesc sa se intample, desi nici macar nu o auzisem cantand pana atunci.
in seara aceea, a urcat pe scena intr-o rochie superba de printesa, de un roz aprins si a cantat melodia asta. dar a facut-o cu atata pasiune si inflacarare ca iti venea sa te ridci in picioare si sa canti, sa plangi, sa urli impreuna cu ea. multa vreme de atunci incolo o cantam singura prin casa. am si uitat cat e de frumoasa si nici nu stiam a cui e. cred ca daca eram atunci in public, incepeam sa plang. a castigat, bineinteles, cerbul, caci a fost ceva de vis.

zilele trecute un personaj spunea intr-un film ca lucrurile bune (vorbea de iubire) sunt ca o vana cu apa calda. intri inauntru si simti ca iti e bine. e natural, e firesc, e asa cum trebuie. asta e magia!

Tragem invataminte din cotidian: De aceea la tsa, fie ca ai de dat doar o parte, fie ca ai de dat doua, tot in 5 foi trebuie sa te incadrezi

avand in vedere ultimele poze salvate , a 4-a poza din al 4-lea folder:

desigur, nu e asta, dar nu m-am putut abtine . e ca spiritul sarbatorilor de iarna, cand stai si privesti ce frumos ninge si astepti cu nerabdare sa vina mosu’… asa asteptam iubirea de Valentine’s Day… de parca ar fi o zi magica, in care se pot intampla minuni!

eh… si ca sa nu fiu certata, iata a 4-a poza de drept, din al 4-lea director:

eeeee? )
Raluca si Flavian, in amfiteatrul nou din corpul R, in ziua venirii lui Tari:D. dragu de el;))

ma mananca limba sa incep sa torn laude la adresa fostului premier, dar ma abtin

in orice caz, e o placere sa il auzi vorbind!

Draga Mos Craciun, acum 12 ani te-am rugat tare frumos sa imi trimiti un catelus. Iti multumesc din tot sufletul ca mi-ai adus catelusul cu cei mai frumosi ochisori, pe care l-am invatat sa mearga in pasi de dans, sa se dea cu saniuta, sa deschida usa cu labutele, care dormea cu pisoii in brate, ca sa nu le fie frig… Dragu de el…  bunica spunea ca ne simtea venind inca inainte sa se auda masina si incepea sa se agite de bucurie si sa sara in sus, iar cand ajungeam, nici nu mai stia cum sa ne spuna ce bucuros e sa ne vada. De cate ori eram acolo, seara venea si dormea sub geamul camerei in care stateam, ca sa aiba grija de mine. Cand simtea ca sunt trista, venea si isi punea capsorul la mine in poala. Am crescut impreuna. Draga mosule, eu stiu ca tu umbli mult, mai ales acuma de Craciun si poate in vreun loc indepartat ai sa te intalnesti cu Bobitii. Anul acesta chiar nu imi doresc nimic de Craciun, decat sa ii spui ca il iubesc si ca imi e tare dor de el. Iti multumesc.

Niciodata nu le-am dat dreptate celor care spuneau ca e mult mai bine sa nu ajungi sa te implici foarte tare intr-o relatie, sa nu te atasezi foarte mult de cineva. Mi se parea absurd si atat de superficial. Insa cred ca cei ce ziceau asta, o faceau fiindca aveau in spate experiente mai putin dulci. E asa de frumos sa iubesti pe cineva cu oata inimioara ta, sa iti vina sa sari in sus de bucurie numai cand il vezi de departe, sa te uiti cu drag in ochisorii lui frumosi pe carei i-ai pupa in fiecare zi, sa il strangi tare-tare la piept sa ii simti inimioara batand, sa uiti de toate cate ai pe cap numai cand iti zambeste… Ajungi sa te implici atat de tare si sa fii asa de sigur ca legatura asta e unica, ca si celalalt te iubeste la fel de tare cum il iubesti tu… ca sa descoperi ca pentru el, toate astea nu insemnau nimic, pentru ca intre timp, incearca din rasputeri sa intre in gratiile ei…

Sa iubesti pe cineva atat de mult, sa fii atat de deschis cu el, sa faci orice pentru el si nici macar sa nu poate fi sincer. Ce fel de oameni sunt acestia care iti spun ca te iubesc in timp ce spun alcuiva lucruri dulci? Ce fel de oameni sunt acestia care dupa ce iti storc inimioara pana nu mai ramane nici macar apreciere pentru tine, reusesc sa isi duca mai departe viata cu zambetul pe buze, si nici macar nu vin sa isi ceara iertare?Cum poti sa lovesti asa in cineva care te iubeste? Oricat de tare as incerca sa ii inteleg, nu reusesc. E un fel de a te comporta atat de urat, si mai ales cu cineva care tine la tine, pe care nu am cum sa il inteleg. Nu pot. Si daca toate momentele alea fericite care crezi ca sunt de ambele parti, descoperi ca au fost doar ale tale, atunci nici eu nu mai vreau sa ma implic. Daca atunci cand iubesti pe cineva atat de mult, celalalt crede ca te poate calca in picoare, atunci nu mai vreau sa stiu cum e sa iti bata inima mai tare pentru cineva. Daca toate astea ma transforma intr-o persoana superficiala, foarte bine. E trist sa oferi atat de mult si sa ajungi sa fi atat de dezamagit, incat sa simti ca nu mai ai ce oferi, ca ai secat, fiindca ai dat tot ce ai avut tu mai bun, dar era egal cu zero.

Profesoara mea de romana imi spunea ca eu sunt o persoana mai sensibila, care are nevoie de multa afectiune. Si nici macar respect sa nu fie, dupa atat timp… e trist… Ma mai trezesc cateodata dimineata, dupa cate o zi obositoare, plina de tot soiul de trairi si emotii, dupa un somn lung si plin de vise de toate felurile, in care am senzatia ca am visat toate astea, pentru ca nu poate sa fie adevarat, ca nu poate sa existe atata rautate unde ai crezut ca e doar iubire… si apoi iti amintesti de totate… le vezi cum trec pe rand pe dianite ochilor… iti suna in minte toate vorbele lor… tragi tare aer in piept, inghiti nodul ala dureros din gat o data, de doua, de trei ori, si cauti cumva sa te convingi ca nu e vina ta ca omaenii sunt rai. Ade m-a dus azi la biserica, si chiar daca nu sunt o persoana credincioasa, toata linistea si atmosfera de acolo parca mi-au mai dat un pic de incredere. Nu stiu cum poti face sa dispara cumva toata durerea asta, sa uiti cumva, sa reusesti sa zambesti din toata inima. Si probabil ca atunci cand privesti din exterior, iti spui ca doar nu e mare tragedie. Dar cand pui atata suflet in ceva si vezi cum se darama sub ochii tai, si incerci din rasputeri sa salvezi ceva, dar iti dai seama ca esti singurul care incearca, se rupe ceva din tine.

When you try your best but you don’t succeed
When you get what you want but not what you need
When you feel so tired but you can’t sleep
Stuck in reverse.

And the tears come streaming down your face
When you lose something you can’t replace
When you love someone but it goes to waste
Could it be worse?

Lights will guide you home
And ignite your bones
And I will try to fix you…where are you?

Looking for that light…

V-ati intrebat vreodata oare in ce se poate masura tristetea unui om? E data de numarul de lacrimi, de toate datile in care a oftat, sau de toate clipele in care si-ar fi dorit sa se trezeasca din cosmar? Cine stie… or fi toate. Dintr-o persoana care era mai mereu vesela, care radea la toate prostioarele, careia ii plcea sa danseze, sa cante, sa se joace, imi dau seama ca nu a mai ramas aproape nimic. Mereu aceleasi si aceleasi probleme. Mereu mustrari de constiinta ca poate intr-adevar e vina mea, mereu gandrui: oare cum as putea sa fac sa fie mai bine? Si toate astea pentru ce? Ca sa isi bata cineva joc de tine in cel mai josnic mod? Cred ca oricat de rau ai fi ca persoana, nu meriti sa ti se intample asa ceva. Macar am invatat ca e bine sa iti asculti intotdeauna instinctele, ca oamenii…oamenii ar zice multe, numai sa iasa ei cu basmaua curata. Dar nu reusesc sa inteleg de ce nu pot unii sa fie sinceri? De teama ca s-ar putea sa piarda ceva pana nu e sigura treaba cealalta? Pare cel mai logic raspuns. Dar ce te poate deterrmina sa te comporti in ultimul hal cu o persoana careia ii spui ca o iubesti? Si chiar daca devine evident ca nu e asa, macar tii la ea. Imi e asa de ciuda… pe mine, nu pe altcineva, ca pana la urma ce vina au ei doi daca se plac? Dar pe mine, ca am fost atat de fraiera, si ca m-am indragostit ca o proasta de cineva care nici macar nu stie sa se comporte, si ca las sa se comporte urat cu mine si azi, si maine, si poimaine, si tot eu sa imi fac mustrari de constiinta, fiindca imi spune intr-una ca e vina mea. Ca in tot timpul asta, sa fie preocupat de ce i se intampla ei, de cum sa faca sa se inteleaga mai bine cu ea. De ce le e unora asa de greu sa fie sinceri? Si de ce imi e mie asa de greu sa trec peste? Ah… si durerile astea de cap, si ochii umflati… deja m-am si plictisit de starea asta, dar cum sa fac sa ies din ea? Mai ales cand vezi ca stai si te necajesti si el, in loc sa nu site cum sa faca ca sa isi indrepte greselile, sa iti arate ca intr-adevar te iubeste si ca da, poate sa renunte la ea pnteru tine, pentru ca te iubeste, nu face decat sa dea fuga la ea sa ii spuna cat e el de amarat si ce mare nevoie are de ea si ce grija mare are ca sa ii fie ei bine. Unde sunt barbatii de altadata?

E ceva vreme de cand pur si simplu m-am indragostit de aceasta minunata zona, care are ceva de poveste. De indata ce pasesti pe acesta taram, te simti invaluit de vraja, iar ochii nu mai stiu in ce parte sa se uite, fiindca totul in jurul tau e cum nu se poate mai frumos. Simti ca aici poti canta, dansa, striga de bucurie cat poti tu de tare, te poti arunca de pe varful celui mai inalt munte fara a avea grija ca ai sa te lovesti, poti inota in cele mai limpezi ape, fara teama ca ai sa fi azvarlit si zdrobit de vreo stanca, din pricina curentilor.

In timp ce te plimbi pe plaja, ori pe campie, auzi neincetat o melodie difuza, care te relaxeaza si iti sporeste increderea in tine. Toata natura de aici te invaluie ca intr-o lunga imbratisare. Pana si florile parca sunt mai frumoase, in culori vii, discret inmiresmate, mereu zambitoare. Cerul e de un albastru clar, iar pe ici-colo, pluteste cate un norisor alb, pufos, ca un pisoi mic. Desi intinderea e destul de mare incat sa nu o poti cuprinde cu privirea, exista aici o singura casuta; si desi e micuta, nu am mai vazut vreodata un loc atat de primitor. Intrarea e marcata de un pat de flori rosii, iar pe veranda se misca in adirerea vantului un hamac mare, alb.

Gard nu exista, dar nu avea de ce. Cum intri in casa, te intampina inca de la intrare doi catei, care mai de care mai zbanghiu: un golden retriever si un cocker spaniel.

La inceput, iti vine greu sa crezi ca totul e real. Parca nici locurile ce le-ai plasmuit in mintea ta nu sunt atat de pline de magie. Dupa ce inspiri cu pofta de cateva ori si te las purtat de carari, simti ca inima incepe sa iti bata mai cu putere, de atata incantare. Ea simte ca e acasa. Simte ca locsorul asta e special creat pentru ea, ca e mai mult decat tot ce si-ar fi putu dori vreodata. Daca locuitorii acestui preafrumos tinut ar vrea, as sta aici mereu.