acum multi ani (sau poate nici sunt asa de multi, dar vremurile par indepartate), ma uitam la o emisiune pe tvr2 unde luau interviuri celor ce aveau sa participe la cerbul de aur. era doar cu cateva zile inainte de festival. emisiunea era prezentata de narcisa suciu, iar prietena ei cea mai buna, luminita anghel, participa anul acela la cerb. ultimul cantaret din emisiune, deigur – luminita anghel, care spre deosebire de toti ceilalti care apareau ba prin studoiul de inregistrari, ba facand ultimele pregatiri, agitati nevoie-mare, luminita statea cuminte langa statuia cerbului, undeva in bucuresti. ii spusese ei cineva ca daca stai acolo langa statuie si iti doresti foarte tare sa castigi, se va intampla.
sincer, a fost prima si ultima oara cand m-am uitat la festival si m-am uitat atunci fiindca mi s-a parut ceva atat de magic in felul in care vobea ea si increderea pe care o avea si cat era de linistita si rabdatoare (ca si cum concursul s-ar fi terminat demult, iar statuia din parc era trofeul ei) si parca am simtit si eu ca nici nu poate sa castige altcineva, ca asa trebuie si e firesc sa se intample, desi nici macar nu o auzisem cantand pana atunci.
in seara aceea, a urcat pe scena intr-o rochie superba de printesa, de un roz aprins si a cantat melodia asta. dar a facut-o cu atata pasiune si inflacarare ca iti venea sa te ridci in picioare si sa canti, sa plangi, sa urli impreuna cu ea. multa vreme de atunci incolo o cantam singura prin casa. am si uitat cat e de frumoasa si nici nu stiam a cui e. cred ca daca eram atunci in public, incepeam sa plang. a castigat, bineinteles, cerbul, caci a fost ceva de vis.

zilele trecute un personaj spunea intr-un film ca lucrurile bune (vorbea de iubire) sunt ca o vana cu apa calda. intri inauntru si simti ca iti e bine. e natural, e firesc, e asa cum trebuie. asta e magia!

Tragem invataminte din cotidian: De aceea la tsa, fie ca ai de dat doar o parte, fie ca ai de dat doua, tot in 5 foi trebuie sa te incadrezi

Curcubeul nu apare dupa fiecare ploaie… dar daca ai o prisma la indemana, iti poti colora si singur peisajul.

frozen

S-a pus praful de 3 degete pe aici de cand nu am mai scris. Adevarul e ca imbolduri au fost, dar alergand toata ziua dintr-o parte in alta si avand mereu lucruri in minte, acum daca stau sa incerc sa imi amintesc despre ce vroiam sa scriu… chiar nu mai stiu. Atat de multa informatie vine spre tine din toate partile si atat de multe lucruri care abia asteapta sa ti se cuibareasca in minte, incat e inevitabil: de undeva, ceva tot trebuie sters. Poate e de vina si stilul de viata. Desi mi-a placut dintotdeauna sa fiu mereu ocupata, sa zumzai in mai multe parti, sa stiu tot timpul ca am cate ceva de facut, cateodata simt nevoia sa ma rup de toate si sa stau sa ma uit pe pereti.

De multe ori aveam obiceiul, vazand o persoana care se uita in gol, sa intreb la ce se gandeste si primeam adesea un raspuns care mi se parea in doi peri: “la nimic”. Cum sa stai asa pur si simplu, fara sa te gandesti la nimic? Eventual… nu vrei sa spui la ce te gandesti, iar asta e cu totul altceva!

Dar se poate. Poti sta ca o planta, fara sa te gandesti la ceva. Daca stai sa o analizezi un pic, e un pic fortat sa spui ca nu te gandesti la nimic, dar totusi… nu iti canalizezi gandurile spre ceva anume, nu depui niciun fel de efort pentru asta, ci le lasi sa plece unde vor ele. Eu nu imi dau seama in ce stare de constienta suntem, adica daca ele zboara singure unde vor, sau totusi le ghideaza ceva. In orice caz, e liniste. Mai demult, pe vremea cand purtam ceas de mana, seara inainte sa adorm imi placea sa ascult ticaitul. Acum nu mai port nici ceas de mana, iar sunetul ceasului de pe noptiera se aude si cand vorbesc. Cateodata imi e dor sa port. Imi amintesc ce greu mi-a fost, dupa multi ani in care aveam, sa il dau jos. Parca ma simteam pierduta, cu toate ca aveam ceas la telefon. Obisnuinta de a ma uita la el si de a-mi regla activitatile, trairile, in functie de el si comoditatea de a intoarce mana, imi lipseau. Sigur ca erau si dezavantaje, ca doar de aceea am renuntat la el. Dar ma simteam in siguranta, nu stiu de ce, ma obisnuisem sa stiu tot timpul cu exactitate ce ora e. Si daca e vorba de lucruri care iti fac placere, cred ca obisnuintele nu numai ca sunt bune, dar sunt chiar indicate. Ce fain e sa stai fara sa gandesti – sa “vegetezi”, in limbaj plastic – cu ceasul pe mana… aproape ca pare o neobrazare.

Ma gandesc sa incep sa port iar. Ma gandesc si la alte lucruri pe care le faceam si nu le mai fac si imi e dor si de ele. Imi e dor de toate care ma faceau sa ma simt protejata… sa ma simt acasa. Acum am senzatia ca tot gonesc asa inainte si poate o iau pe unde nu trebuie. Parca mi-ar placea un pic de stabilitate, de siguranta si liniste. Un punct de sprijin. Poate-poate..

Cine mai rade de melci ca se deplaseaza prea incet… sa se mai gandeasca o data )

avand in vedere ultimele poze salvate , a 4-a poza din al 4-lea folder:

desigur, nu e asta, dar nu m-am putut abtine . e ca spiritul sarbatorilor de iarna, cand stai si privesti ce frumos ninge si astepti cu nerabdare sa vina mosu’… asa asteptam iubirea de Valentine’s Day… de parca ar fi o zi magica, in care se pot intampla minuni!

eh… si ca sa nu fiu certata, iata a 4-a poza de drept, din al 4-lea director:

eeeee? )
Raluca si Flavian, in amfiteatrul nou din corpul R, in ziua venirii lui Tari:D. dragu de el;))

ma mananca limba sa incep sa torn laude la adresa fostului premier, dar ma abtin

in orice caz, e o placere sa il auzi vorbind!

Cand privesti marii maestri ai oricarui domeniu, la inceput se naste in tine dorinta si convingerea ca ai putea face si tu asa ceva, fiindca la ei, totul pare atat de natural. Traiesti cu ei fiecare emotie, si plangi si razi si alergi pe gheata, iti lasi gandurile libere, prins de magia asta care te duce ca intr-un vartej si pana sa apuci sa intinzi mana si sa le prinzi… s-a terminat. Dulcele moment de reverie s-a dus. Gata! E timpul sa ne intoarcem la preocuparile noastre pamantene si sa lasam visele acolo unde le e locul.

Ce ramane totusi, dupa ce ii privesti, e senzatia ca nimic nu-i prea greu, ca si tu poti infaptui lucruri mari, ca si tu poti avea parte de frumusetea asta-desigur, sub alte forme-si ca totul depinde numai si numai de noi.

Audaces fortuna juvat!

Se zice ca timpul le rezolva pe toate. De multe ori chiar isi face bine treaba, insa nu cred ca ar trebui sa punem totul in carca lui.

Un barbat se ruga in fiecare saptamana: “Doamne, ajuta-ma si pe mine sa castig la loto”. Dupa ceva vreme, Dumnezeu, suparat sa tot auda aceeasi rugaminte, ii spune omului: “Dar joaca si tu macar o data daca vrei sa te ajut sa castigi”

Nici timpul, cat e el de iscusit, nu poate sa descurce toate itele si sa ne aduca plocon rezolvarile care ne vor face fericiti. Pentru astea trebuie luptat, fiindca pana la urmele fraiele vietii noastre tot la noi sunt, oricat ne-ar placea sa ne aruncam in valtoarea timpului sau sa cautam sa ocolim lucrurile care ne deranjeaza. In definitiv, totul incepe prin a face pace cu sine. Daca negarea si incercarea de a bloca emotii, sentimente, porniri nu da roade, inseamna ca undeva am inteles ceva gresit. A te accepta asa cum esti si a te aprecia tu pe tine, inseamna, pe langa lucrurile deja evidente, sa accepti si ca trebuie sa traiesti mai departe avand anumite trairi, chiar daca nu te duc nicaieri, chiar daca nu iti aduc fericire, chiar daca ar fi mai bine sa nu le ai. Asta e, nu le poti pune un zid in fata, fiindca intotdeauna vor gasi crapatura prin care sa se strecoare si sa iasa la lumina. Si apoi… mai e si speranta. Ce ne-am face fara speranta? De ce ne-am mai agata ca sa putem zambi si sa simtim ca avem pentru ce lupta? Poate ca fixarea unor teluri marunte, mergand asa din aproape in aproape ajuta la gasirea unui drum, cel putin provizoriu… dar speranta ca intr-o zi se va intampla… ea ramane mereu acolo, pitita dupa mari vise de implinire profesionala, dupa rasete, dupa amintiri, dupa alti ochi, dupa alte cautari, insotita mereu de bucuria si convingerea ca atunci cand se va intampla, va fi exact asa cum trebuie, fiindca stim unde sunt buturugile si fiindca ACUM reusim sa constientizam care sunt lucrurile ce cu adevarat conteaza.

In fond, daca ele sunt frumoase si nu asteapta decat sansa de a rodi-chiar daca ea nu vine-de ce sa le distrugem? Doar nu fac nimic rau, stand in umbra si hranindu-se cu cate o privire, o strangere de mana, o bucurie impartasita, un zambet… cu speranta. Ne gaseste ea fericirea pana la urma.

Un minut.
O secundă.
O frunză, un fir de nisip.
O briză, o undă.

Un anotimp, un an, un timp.

Some of us are meant to believe that we have a certain destiny and then it gets stached away. We have to stay alive, because we have to see how the story ends.